5 noi.

Dacă te uiți pe fereastră nu vei vedea altceva decât lumina portocalie a stâlpului de iluminat pe asfaltul albăstriu. Asta văd eu când mă uit afară. Poate tu vezi ochii care te admiră. Poate vezi ochii care te caută.

Acum este timpul să asculți vântul care bate. Părul care îți intră în ochi și peste buze. Pietrele pe care calci. Aerul pe care îl respiri și în tine se încălzește. Frunzele care cad. Gradele care fug. Ploaia care nu mai vine și hainele care te îmbrățișează.

Șoaptele neauzite într-o apropiere atât de îndepărtată. Luminile care dispar, contururile care se încețoșează la marginea ochiului tău. Falduri care cad, curele care strâng, pantaloni care gâdilă, alb care orbește, picioare care se încrucișează, tocuri care se afundă, degete înțepate de coji de castane.

Miezul aruncat, cojile consumate, cotoare sculptate în vitralii monocrome.

Pășind pe nisip ai știut vreodată că tălpile tale vor fi inspirație pentru degetele unui scrib? Ori culoarea pielii tale care avea să fie semnul trădării? Nu al tău desigur, ci al meu. Undeva pe drum, așteptând cu disperare și devenind tot mai nerăbdător să îți aud vocea din nou am avut un moment de cădere. În compartimentul trenului care mă ducea spre tine, în o căldură excesivă și sub atacul mizeriilor fetide care răspândeau un miros umed, am avut o clipită de alunecare în hiper-raționalism. Acolo împreună cu alte trei entități care erau ocupate cu importanța vieții lor, am reușit să vad care era idealul care mă mâna spre tine.

Banal sau nu, stupid sau nu ori pur și simplu de neinterpretat, dar ce mă făcea să merg spre tine nu era altceva decât esența ta.

Amintirile care le aveam despre tine, parfumul care te învăluiește, căldura obrajilor tăi și amintirea mâinilor tale.

Mi-a părut rău când am plecat, dar cel mai rău mi-a părut când ai plecat tu. E păcat că nu am apucat ori reușit să te cunosc mai bine. Sigur prezentul ar fi arătat altfel acum.

Zilele trecute mă plimbam prin oraș gândindu-mă aiurea la fel de fel de melodii care le păstrasem în minte mici fragmente care se repetau la nesfârșit. Atunci mă întrebam oare ce muzică și ce zgomot este în mintea ta? Oare și tu ca și mine auzi aceiași muzică care îți scutură întreaga ființă în o stare de euforie maximă? Posibil, dar nu foarte probabil.



Am trecut strada în acel parc imens care la fiecare sfârșit de săptămâna devenea raiul bicicliștilor, copiilor, skater-ilor și celor pe role. Era halucinant cum un peisaj steril aproape și lipsit de oameni devenea pentru 36 de ore un mic furnicar în care pietrele trotuarului erau lăsate să respire doar la orele târzii ale nopții. Acolo m-am așezat între acei oameni și în frigul nopții de octombrie am așteptat. Dar nu e greu de realizat că nu peste mult timp m-am răzgândit, îndreptându-mi pașii spre gară.

Nu cred că te-ai fi gândit vreodată că îți va scrie cineva, ori că amintindu-și de tălpile tale s-ar fi mângâiat știind că poate fi mândru că te cunoaște. Ori că de fiecare dată când aude numele tău, ori vede inițialele tale zâmbește ca un tâmpit știind că a avut onoarea de ați fi în preajmă. Dar să știi că și mândria are o limită și nici o amintire ori nici un fel de emoție care ne-ar putea lega nu te poate ține pe un piedestal. Ca să rămâi pe acel piedestal ar însemna ca existența ta să se oprească, ori tu și mintea ta sunteți destinată veacurilor și lucrurilor mărețe. Dar ca oricare om, vei greși. Vei face un pas greșit, îți vei cufunda mânecile în apă - vei creea dezordinea care te va supăra și vei greși.

Trebuie să plec. Spionul tău mi-a întrerupt gândurile.